Arjana blog

… Nu vreau sa-ti mai scriu scrisori in gand, sa-ti spun ” puiu “, sa ma intorc in timp, sa fac dragoste in visele mele cu tine… Imi faci rau, imi face rau numele tau atarnand ca o intrebare nescrisa in online. Trebuie sa existe un motiv pentru zilele, nu, noptile astea fara somn, haotice, istovitoare.

Pleaca , sau mai bine revino…

Ma minti cu o nonsalanta incredibila , daca nu as fi aici sa vad toate micile deraieri ale instictualitatii tale as putea chiar sa imi inchipui ca esti uman. Te urasc cand ma reduci la un simplu moft al carnii tale, cand ai sa intelegi oare ca nu e un simplu joc, de ce incerci sa ingramadesti oameni si gesturi fara importanta intre noi?
Te urasc azi pentru zborul pe care mi l-ai daruit ieri. Ar trebui sa inteleg ca jocul e la fel de periculos si pentru mine, multumesc pentru ca mi-ai aratat asta, trista si lunga trezire la realitate…realitatea ta.
Tu nu existi. Esti inchipuirea mea, esti momentele pe care le-am cautat in disperata incercare de a evada din mine.

“Imi place cum iubesti.
Imi place ca imi faci pofta .
Imi place ca ma lasi sa-ti spun.
Imi place”

Inca esti fluxul si refluxul diminetilor mele de culoare .

Ce comedie trista jucam azi, intoarce-te spre mine si asculta-mi tristetea; spune-mi ce piele fina ai, iubito, lasa-ma sa iti sarut buzele, buze de care mi-e atata teama, buze pe care le ocolesc in scurtele, irepetabilele momente de noi doi… ce adanc rezonam deasupra lumii in noaptea aceea ireala, atat de aproape incat puteam sa te respir, de ce fugi acum, sau poate eu ma ascund… ?

Iar ma ingropi in mormane de frunze putrede, chiar crezi ca inca o toamna ce trece peste noi ma va face sa uit de tine?

De ce am facut asta, de ce zvarcolirea dementa inspre el, nu simt povara vinovatiei, nici a regretului, i-am daruit atat de multe cuvinte, atat de miraculoase adevaruri, oare intelege cat tumult a fost avantul acestui “afara din mine” si cat de dureroasa atractia spre el?
Poate nu… ma priveste cu aceiasi ochi care nu spun nimic dar care cer totul, mereu flux si reflux in sangele meu, revine obsedant, ca in refrenul acelei alte nopti: “Eu…te iubesc pentru ceea ce cred eu ca esti”. Da, sunt ceea ce vezi tu si numai tu, restul a fi pentru altii echivaleaza cu praful drumului acela de tara parcurs pana aici.
Am inteles in sfarsit elanul, si caderea, si goana nebuna prin sangele meu. Nimic nu are sa mai fie ca inainte, cand inca nu ne presimtisem existenta.
O ultima intalnire, inainte sa plec spre acel “mult prea departe”, are sa imi faca bine absenta lui pentru ca am sa-l las sa creasca in mine, neintinat.
Si nu stiu daca presimte ceea ce se intampla in mine, in fiinta mea, e atat de putin al meu incat imi pare ca dansez pe fire nevazute de paianjen … Ciudat cum am schimbat cuvintele din inceput cu aceste neasemuite taceri! Strajuiesc neincepute in noi pe cand privirea il cobora in suflet, silabele in gand.
Si ne privim. Tacem. Tot ce a ramas nespus intre noi nu mai necesita de mult cuvinte…

“E drum lung pana departe…”
Cum am ajuns aici, nu imi dau seama.
Si daca nu are sa fie nimic…
Si daca nu are sa fie al meu..
…i-am daruit o parte, ca mai pura, din mine.

Reziduuri.
Imi implant degetele adanc in tocul ferestrei.
Mi-era dor de frig, de purificare .
Doua insule de tacere.
Pana la urma ne locuim singuri, pana la disolutie, un drum imposibil.

Invat sa respir prin aerul imbibat de tigara.
Sunetele celuilalt eu, estompate de lipsa acuta a oxigenului.
Si apoi…ce urmeaza?

Al meu ca un fulger. Tu ca tu, eu ca eu.
Niste oameni.

Imbratisati…

Pe tine te stiu doar culoare .
Trupuri zilnice imbracandu-te in curgerea lor repetitiva.
Iti ador verdele crud si negrul nesfarsit, in zilele acelea intamplatoare esti doar al meu, nestiut.

Lasa-ma sa iti ghicesc trupul de maine, in ce culoare imi vei imbraca absenta ?

A fost soarele.
Miros innebunitor de roua pe pielea proaspat trezita din somn.
Ciudat sentiment de “intreg” imbratisand trupul uitat in odihna zidurilor cetatii.
Ecoul altei fiinte, neobosit, tot mai adanc in sange .

…Vara tarzie, fara cuvinte.

E tot mai aproape.
Diminetile smulse somnului se impregneaza de aroma bine cunoscuta a dezmarginirilor.
Iti pregatesti cafeaua si iti spui, in curand…
Inveti sa vorbesti o alta limba, nu, iti amintesti de fapt, regasesti cuvinte sub molozul zilelor trecute.
E ca si cum ai iesi dintr-o lunga iarna, fara vise , fara amintiri . Stii ca n-ai sa te mai intorci.

…fugim de noi insine.
Inapoi spre tacerea dinainte.

..2 zile de pendulare dementa …si o muzica innebunitoare ce isi coboara in mine toata frustrarea descatusata de lumina si timp. Calmul absolut dinaintea regasirii tuturor acelor miscari dinainte intuite, nu stiu daca e necesar sa iau cu mine amintirea acestor 2 zile aruncate pe fereastra cu rasaritul implantat adanc in rama invechita. Si ar fi trebuit sa fie lumina, si senzatie de proaspata cuprindere a gesturilor fara insemnatate, sau poate doar simpla si totala sincronizare sub amenintarea unei alte ploi.

…Imposibil de trasat conturul precis al nimicului acesta ce ne destrama.Poate nu esti decat umbra proiectata pe un zid, trup macinat de dorinte, atat de putin al meu cat mai ales al tuturor, privesc cu un suras amar propria-mi reflectie in tine si incep sa inteleg ca nimic din ceea ce traiesc nu e adevarat, nu poate fi atata timp cat nu lasa urme adanci, insangerate in trup. Iarasi zile, si nopti, si eu ” somewhere in between” cu intreaga fiinta concentrata in punctul de maxima asteptare.